Eşti o simplă metaforă
din lungul poem al vieţii.
Chiar dacă metaforele, cu timpul, se mai evaporă,
Tu, tu naşti mereu noi şi noi aberaţii.
Eşti o imperfectă, însetată de perfecţiune.
Chiar dacă ştii că eşti în apropierea ei,
Chiar dacă ştii că e realitate, că nu e o altă ficţiune,
tu vrei mai mult: vrei să faci întuneric în mijlocul amiezei.
Nu ştii cum ai putea să faci aşa ceva,
De aceea începi să te rogi.
Şi exact atunci, nori negri răsar din neant, de undeva,
şi tot atunci, din calea ta fug ai iubirii inorogi...
Păsările din jurul tău fug departe, Se aruncă în abis.
Toţi sunt speriaţi, numai tu zâmbeşti mai...aparte,
în timp ce o lacrimă cu cu a ei panglică te-a prins.
Dar există cineva în lume care te urăşte,
Cineva care a trimis timpul să te captureze.
Acum l-ai mâniat şi nici măcar el(timpul) nu te mai iubeşte
Şi oricât ai fii tu de puternică, n-o să cedeze!
Gata! Îl simţi, a ajuns în dreptul inimii
Şi stinge acel foc mistuitor de dorinţe.
Azi, ai fi fost şi tu perfectă, dacă anonimii
Care te urăsc nu-ţi cunoşteau ale sufletului tău neputinţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu