Versuri fara rost

Am auzit glasul tăcerii

 Şi am văzut lumina întunericului.

 Am simţit trezirea adormirii,

 Am auzit şi minciuna adevărului...

 

 Acum, nu te mai poţi întoarce.

 Ah! tu nu ştii oare că te-ai rătăcit prin aceste versuri fără rost?

 Dar mai ai o şansă! Nu-ţi lăsa mintea să se încurce;

 Uită-le! Spune-ţi că acele stihuri doar « au fost ».

 

 Aşa, nu ai reuşit. Bun!

 Acum, încearcă să visezi.

 Stai liniştit! Ceilalţi nu vor zice că eşti nebun

 (ha! Poate doar că aiurezi...).

 

 Dar oricum, ce-ţi pasă?

 Relaxează-te, nu te stresa!

 Nu pune tot la suflet. Închide ochii, lasă,

 Nu trebuie să te intereseze ce va urma.

 

 Aşa. Acum leagă-te la ochi

 Şi hai să ne aruncăm amândoi în oceanul culorilor.

 N-ai auzit de el, nu? E un ocean străvechi,

 Un ocean în care domneşte lumea emoţiilor.

 

 Ah, da! Am uitat că tu nu eşti emoţionat niciodată,

 tu eşti doar o minusculă insectă

 de un fir de iarbă agăţată.

 Păcat că eşti neînţeleasă, aşa de abstractă...!